13.7 C
Bistrita
Fri, 23 Aug 2019 05:41:22

ZESTREA MONUMENTELOR

Revista Direcției Județene pentru Cultură Bistrița-Năsăud

Editorial - ,,Zestrea’’ - revista patrimoniului din Bistrita Nasaud

Ce rămâne din ce trece

de Alexandru Uiuiu

 

       Necesitatea unei Reviste a patrimoniului din Bistrița-Năsăud este evidentă, dar o să o explicităm pe câteva dintre linile ei de conținut ca să devină mai limpede pentru toată lumea.

Mai întâi trebuie remarcat că județul nostru este păstrătorul a mai bine de 750 de monumente care au traversat istoria purtând cu ele pagini ale vieții trecutului: biserici de zid, castele, bisericuțe de lemn, case cu arhitectură unică, monumente de for public, monumente funerare, situri arheologice, case memoriale și altele. Toate acestea constituie o zestre remarcabilă cu valoare patrimonială și identitară.
Valoarea lor istorică trebuie să fie convertită prin promovare și un marketing adecvat turismului cultural în valoare contemporană astfel încât generațiile actuale să cunoască, să prețuiască și să se poată bucura de patrimoniul moștenit. ,,Zestrea, Revista Monumentelor” își propune să întreprindă această scoatere la lumină, această acțiune de aducere în fața cititorilor și privitorilor din ziua de azi a ctitoriilor secolelor ce au trecut. Având în vedere că monumentele reprezintă repere ale dezvoltării durabile și au un nesfârșit potențial de a crea turism cultural se impune de la sine responsabilitatea și grija pentru păstrarea și protejarea lor.
Parlamentul României a emis un  set de legi care în corelarea lor au menirea de a păstra și proteja atât patrimoniul imobil cât și pe cel mobil. Aspecte curente ale prevederilor acestor legi se cer detaliate, explicate și larg cunoscute astfel încat aplicarea lor să fie eficientă și scopul lor cel mai înalt  să fie atins. Exemplele de bună practică în protejarea, restaurarea sau renovarea monumentelor din Bistrița- Năsăud le oferim  pentru a încuraja multiplicarea acestora pe tot întinsul județelui. Avem arhitecți, proiectanți, constructori care au realizat lucrări de cea mai bună calitate în domeniul monumentelor și opera lor se cere cunoscută și recunoscută, susținuta și promovată.
Vom face o menționare și a intervențiilor necuvenite a lucrărilor dictate de grabă și neprofesionalism care au alterat starea unor imobile de patrimoniu. Și aceste neajunsuri pot servi ca lecții chiar dacă sunt amare pentru cei care au responsabilități legate de acest domeniu. Pentru ca să fie limpede și acest aspect vom spune că lanțul de responsabilități pornește având ca primă verigă proprietarul bunului, continuandu-se mai apoi cu Primăria și Consiliul Local și mai apoi cu instituțiile Ministerului Culturii acer repreyintăinteresele statului român. Legiuitorul a alcătuit și ulterior a conexat legile în așa fel încât responsabilitatea să aparțină mai multor foruri administrative tocmai pentru ca grija pentru patrimoniu să fie una sporită inter-instituțional.
Ca urmare revistra ,,Zestrea. Revista Patrimoniului BN” se oferă ca instrument de legătură între aceste instituții, ca vector de dinamizare a activității lor comune spre folosul prezervării monumentelor. Difuzarea ei în primăriile din județ va aduce beneficii de cunoaștere, atît personalului administrativ cât și cetățenilor. De asemmenea, revista va fi un instrument util în activitatea educațională, fiind difuzată în școli și licee de pe tot cuprinsul județului. Valorile patrimoniale se cer cunoscute și asumate încă de pe băncile școlii. Mai mult decât atât, această cunoaștere poate să genereze acțiuni concrete în care școlile să ,,adopte” monumente locale cărora să le poarte grija și pe care să le protejeze și promoveze. Revista poate servi și ca tribună pentru exprimarea punctelor de vedere ale comunitățiilor locale pentru afirmarea proiectelor proprii și susținerea acestora.
Avem probleme în județ legate de reprezentativitatea, amplasarea și profesionalismul edificării monumentelor de for public: busturi, statui, monumentele eroilor, alte monumente comemorative sau culturale. O mai bună comunicare și cunoaștere între administrația locală, arhitecți și sculptori profesioniști poate să ducă la remedierea neajunsurilor și la creșterea calității edificării acestui tip de monumente.
Ne aflăm în preajma centenarului Marii Uniri care se va aniversa în anul 2018 și se simte mai mult ca oricând nevoia de a semnifica simbolic prin personalitați și fapte istorice reprezentate în monumente de for public, opera de întregire a neamului românesc. Cultura materială, vestigiile istorice sunt toate opera oamenilor, de aceea dintr-o revistă a monumentelor nu trebuie să lipsească evocările, faptelor oamenilor de seamă, portrete ale personalităților istorice din acest areal, relatări asupra momentelor care au marcat devenirea arealului nostru din cele mai vechi timpuri și până azi.
Cu angajamentul și cu ambiția de a acoperi direcțiile mai sus schițate, dar și cu deschiderea necesară încorporării unor idei noi care vor apărea pe parcurs din partea echipei redacționale, din partea altor specialiști și din partea publicului, „Zestrea” din Bistrița- Năsăud devine de azi un nou reper pe harta intelectuală și spirituală a judetului.

Ghidul Arhitectilor

Modele de arhitectură rurală și urbană

Camelia Târnovan

       Sub sloganul „Casa e oglinda gospodarului”, Ordinul Arhitecților din România a realizat două ghiduri dedicate construcțiilor din județul nostru. Primul, cu referire la arhitectura din „zona  Nosnerland”, grupează așezările care se caracterizează prin existența unor edificii cu influențe arhitectonice săsești, iar al doilea are în atenție zona Năsăudului și a Bârgăului. Lucările sunt concepute pentru a da o mână de ajutor în acest domeniu subliniind importanța îngrijirii responsabile a mediului construit, acțiune ce are la bază respectul pentru moștenirea culturală, responsabilitatea față de urmași, utilizarea surselor de energie regenerabile, valorificarea amplasamentului  astfel încât înfățișarea clădirii să reflecte climatul local, utilizarea materialelor și a tehnicilor tradiționale, utilizarea materialelor reciclabile și refolosirea apelor uzate și pluviale.

Prin exemple „așa da/așa nu” autorii au ilustrat fiecare temă tratată evidențiind de fiecare dată necesitatea respectării  regulilor de arhitectură pentru că:
 „Arhitectura este știința și arta de a realiza construcții trainice, folositoare, sănătoase și armonioase. Arhitectura se face pentru oameni și mediul lor, prin clădiri sau construcții alcătuite cu cap. Rostul ei este să ne facă viața mai frumoasă, mai sănătoasă și să ne aducă aminte cine suntem atunci când uităm”.
        Recomandăm cu toată încrederea cele două lucrări,  acestea fiind puse gratuit la dispoziția cititorilor sau pot fi consultate și descărcate de pe site-ul OAR de la următoarea adresă: http:/www.oar.archl/despre-oar/publicatii-si-documente-oar.

Îmbogățim Patrimoniul Cultural

Demersuri pentru clasarea

podurilor de lemn din Ilva Mare și a „Casei scriitorilor” din Valea Vinului

 Elisabeta Scurtu

         Importanța clasării obiectivului din Valea Vinului este datorată în primul rând rarității sale și a valorii memorial-simbolice, însă nu trebuie să omitem însemnătatea vechimii și a arhitecturii sale.
Importanța așezării nu este datorată doar exploatărilor miniere, ci și a apelor minerale cu prorietăți curative de care au profitat de-a lungul vremii personalități marcante. După o scurtă incursiune prin sursele documentare  amintim doar câteva exemple. În 9 iulie 1746, senatorul Tokelt, medicul Schankebank, preoții din Beșineu și Lechința, iar mai târziu contele Gavril Bethlen făcea cură cu apele minerale de aici, de unde rezultă ca la această dată băile se bucurau deja de un renume.  În același scop, trei ani mai târziu, se afla la băile din Rodna colonelul Schullenburg, consolul Sonnenberg, căpitanul orașului Mediaș, coloneii Lindainer și Rosen, Klein von Straussenburg, primarul și preotul Bistriței. În 12 august 1750, de la băile de aici, este transmisă o știre despre moartea baronului Petru Banffi. Iar în 1840 episcopul Ioan Lemeny, după o vizită canonică în Vicariatul Rodnei, a petrecut opt zile aici.
Importanța resurselor naturale a fost apreciată și de medicul Daniel Pataki în 1839 astfel: Terenul și clădirile care aparțineau băilor din Valea Vinului a avut de-a lungul vremii mai mulți proprietari, din 1940 aparținând pe rând Statului Ungar, apoi Fundației Culturale Regale Regele Mihai I și Ministerului Artelor și Informațiilor.  Din 1950 două dintre clădiri au funcționat sub denumirea de „Casa de Creație a Scriitorilor” fiind aflată dub administrația Uniunii Scriitorilor, iar din 2002 Unuiunea exercitântu-și dreptul de folosință gratuită pentru 49 de ani, destinația fiind Casă de Odihnă și Creație pentru Membrii Uniunii. Acest fapt a fost unul benevenit, aici poposind din nou personalități culturale importante printre care: Andrei Pleșu, Mihai Șora, Cezar Baltag, Mihai Cantuniari, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Iolanda Malamen, Gabriela Adameșteanu, Ioana Ieronim, Alexandru Călinescu, Cezar Ivănescu, George Pruteanu, Marian Papahagi, Ion Lungu, Petru Bucșa, Cornel Ungureanu, Horia Căbuți, Teohar Mihadaș și alții. O parte din impresiile acestora merită reamintite.
La Valea Vinului a terminat Andrei Pleșu Minima moralia, iar Marian Papahagi traducerea Infernului lui Dante. Multe cărți de referință ale celor pomeniți au fost scrise aici. Ori parțial scrise sau măcar imaginate aici. Eu însumi leg de Valea Vinului cele trei-patru cărți de poeme din acea perioadă, sigur Întâmplări crepusculare și alte poeme, Elegie în grădină și Drumul cu ființe”. Vasile Dan
Valea Vinului este locul magic unde am auzit în trei rânduri Vocea. Cu o limpiditate de cristal. Nu e literatură, nici misticism. A fost o realitate. Simplitatea augustă a izvoarelor. Acum Casa Scriitorilor din Valea Vinului este părăsită. Nu mai poate primi oaspeți. Dar dacă poarta prezentului s-a închis, se deschid larg porțile de aur ale legendei.      Iar pe primele pagini ale legendei se vor citi, poate, Catrenele din Valea Vinului, care au vrut să sacralizeze acea așezare, mitică –plutitoare în fior cosmic, din care nasc ceruri de înaripate gânduri”. George Popa
           ”La Valea Vinului, la râvnita casă nu am ajuns decât abia după 1990. Nu eram membru al Uniunii Scriitorilor. Nu aveam dreptul să ajung acolo, unde Lucian Valea ajungea, își scria cărțile, se întâlnea cu Ștefan Agopian, cu Ileana Mălăncioiu, cu Ana Blandiana, cu D.R. Popescu, cu Ioan Alexandru, cu Ion Horea, cu Cezar Baltag, cu alții și alții. Când am ajuns abia în 1993, perdeaua plină de enigme aduse în mintea noastră de regretatul Lucian Valea, care de un an nu mai era printre noi, s-a dat la o parte și întreg complexul Casei de Creație a Scriitorilor din Valea Vinului ni s-a relevat ca imaginile dintr-o fotografie sepia acoperită de praf. Izvorul de la intrare, cu acele căni roșcate de la apa minerală ce ieșea la iveală din coasta muntelui, mi-a potolit și mie setea. Și ca să urmez exemplul lui Lucian Valea, acolo am scris primele 500 de versuri ale poemului Singur în fața lui Dumnezeu”.  Gellu Dorian

Castele din Bistrita-Nasaud

Între glorie și ruină

 

    Elisabeta Scurtu

          Pe lista monumentelor istorice figurează 15 edificii nobiliare care au aparținut unor importante familii. Folosite în trecut ca reședințe de locuit sau de vânătoare, astăzi o parte din aceste construcții au alte funcțiuni, iar altele din păcate sunt aproape abandonate. Le prezentăm în starea în care se află în starea actuală cu speranța că pe viitor se vor găsi soluții pentru salvarea acestor monumente și integrarea lor în circuitul turistic.
Castelele familiei Bethlen

            Una dintre cele mai importante familii nobiliare ale vremii a fost Bethlen, membrii acesteia câștigând încă din 1438 dreptul de a construi o cetate din piatră sau o cetate întărită cu palidasă, aceasta fiind ridicată abia în jurul anului 1543. Dintre construcțiile ridicate de către membrii familiei Bethlen au rămas mărturie în localitate patru reședințe.

              Castelul contelui Andras Bethlen, actualul Grup Școlar Agricol, a fost ridicat în anul 1768 și se află în mijlocul unui parc amenajat în secolul al XIX-lea. Ansamblul cuprinde reședința nobiliară și alte clădiri cum sunt anexele gospodărești, clădirea de serviciul și bastionul porții. În 1772 pe frontul principal a fost adăugată și  terasă, lucrare ce aparține arhitectului Sebastian Tholl. De-a lungul vremii s-au mai realizat lucrări de intreținere, renovare și intervenție asupra arhitecturii castelui, precum cele din 1793, după cel de-al doilea război mondial sau din intervențiile din1994. Conacul contelui Bela Bethlen a fost construit în 1929, iar astăzi funcționează ca sanatoriu. Castelul lui Laszlo Betlen, care a fost modificat însecolul al XX-lea.

                 Castelul contelui Pal Bethlen, actualul sediu al Primăriei orașului Beclean. Acesta din urmă a fost edificat prin reclădirea unui castel din secolul al XVII-lea. Din vechea construcție s-au păstrat cele două turnuri și clădirea a fost înălțată cu încă un etaj. La începutul anilor 80 i-a fost adăugat și o sală de spectacole. Alăturat acestui imobil s află „pavilionul de vânătoare”, o construcție realizată pe două niveluri.

     

            Un alt monument important se găsește la Arcalia, așezare ce în 1781 a ajuns în proprietatea lui  János Bethlen care care a dat cu totul o altă față domeniului, amenajând aici printre altele un parc. Castelul are caracteristici arhitecturale și stilistice deosebite, acestea fiind atribuite investițiilor lui Bethlen Béla, fiind datate în anii 1880. În primăvara anului 1949 castelul a fost naționalizat, mobilierul a dispărut fără urme, iar arhiva și biblioteca familiei a fost incendiată în curte.  Vreme de cîțiva ani imobilul a funcționat ca magazie, sediul unei gospodării agricole de stat sau tabără de pionieri. În 1963  ansamblul a ajuns în grija Universității Babeș-Bolyai, fiind amenajat Centru de Cercetare Biologică și Geologică  universității, care a funcționat vreme de trei decenii. În present, castelul găzduiește Centrul Cultural al universității amintite.

              Castelul Teleky din Posmuș din anul 1661, Posmuşul a ajuns în stăpânirea familiei Teleki, care vor stăpâni moșia mai bine de 200 de ani.  Ansamblul care păstrează astăzi un pavilion de intrare, un pavilion principal și încă alte două corpuri, a fost ridicat de Pal Teleki de Szek în secolul al XVIII-lea. Corpul de la intrare a fost ridicat în 1760, construcția întregului ansamblu apropiindu-se de finalizare în jurul anului 1774. În 27 aprilie 1824, o parte a construcției a fost afectată de un incendiu, însă a fost reconstruită la scurt timp. În 1936, ultimul propietar al ansamblului, Erno Teleki, a demolat aripa stângă a castelului și a reconstruit-o mai în exterior, mărind astfel spațiul curții interioare. În 1954 edificiul a fost naționalizat, aici funționând sediul Întreprinderii Agricole de Stat, iar mobilierul și statuile care înfrumusețau curtea și grădinile o  mică parte au fost salvate și expuse în muzee din Bistrița și Cluj, iar cea mai însemnată parte a lor au fost distruse sau s-au pierdut. După revoluția din 1989 ansambul a fost abandonat, rămas la mila carpiciilor vremii acesta a ajuns într-o stare delorabilă. Astăzi, castelul Teleki din Posmuș ar putea primi  nouă șansă, dacă demersurile începute de salvare și valorificare a imobilului ar fi duse la  bun sfârșit.
            Castelul Teleki din Comlod a fost construit în jurul anului 1756 de către Istvan Wesselenyi de Hadad și de soția lui Polixenia Daniel de Varygas, mărturie stând blazoanele sculptate în piatră ale celor două familii. În timp moșia și castelul au intrat în proprietatea familiei Teleky, devenind cunoscut sub denumirea de Castelul Teleky. Ca și alte imobile impunătoare, castelul din Comlod a fost naționalizat, iar nepăsarea și intemperiile au supus măreața construcție, astăzi fiind aproape  o relicvă a trecutului.
                Castelul Kemény este amplasat pe dealul situat în partea sudică a localităţii, lângă drumul spre localitatea Posmuş. Este o construcţie de plan dreptunghiular compact, pe trei niveluri (S+P+1). Intrarea se face prin uşa situată în mijlocul unui rezalit accentuat dispus în axul de vest al clădirii. Un brâu de tencuială delimitează nivelurile. Subsolul se întinde pe toată suprafaţa castelului şi are boltă semicilindrică din cărămidă. Intrarea în pod unde se poate ajunge printr-o scară spiralată din lemn este amplastă în dreapta intrării. Încăperile castelului sunt organizate într-un singur ax, fiind accesibile de pe un coridor, ce se întinde de lungul clădirii. Casa scărilor este acoperit cu o boltă semicilindrică sprijinită pe dublouri, care adăposteşte o scară cu două rampe. De pe coridorul parterului acoperit cu bolţi a vela se poate intra în sălile cu bolţi semicilindrice cu penetraţii.
La etaj întâlnim o amenajare mai pretenţioasă a interiorului: suprafeţele bolţilor cu muchii ieşite ale coridorului sunt decorate cu stucaturi, iar în axul casei scării sunt practicate două nişe semicirculare. Sălile sunt tăvănite, majoritatea fiind deasemenea decorate cu stucaturi. Sala festivă ocupă partea centrală a castelului. Funcţia sa reprezentativă este subliniată, pe lângă mărimea ei, şi de articularea cu pilaştrii a pereţilor săi şi stucaturile în formă de rocaille (scoică) de deasupra ferestrelor. În colţurile estic şi vestic, pe locul unde odinioară erau amplasate sobele, se găseşte câte o nişă decorată cu rocaille.
Planimetria, compoziţia simetrică şi echilibrată a faţadelor, amenajarea încăperilor şi distribuţia elementelor decorative, ce ţin de limbajul decorativ specific secolului al XVIII-lea, încadrează castelul Kemény în rândul edificiilor baroce târzii din Transilvania.
            Castelul Haller, actualmente sediul primăriei Matei, a fost clădit ca reședință nobiliară de către Ladislau Haller în 1715. Este o construcție simplă desfășurată pe un singur nivel, având inițial și niște corpuri anexe, ce serveau probabil ca magazii de depozitare a produselor agricole, care astăzi nu se mai păstrează. Unele intervenții executate pe parcursul secolului al XIX-lea au modificat arhitectura edificiului.

De ce clasăm monumentele

  Îmbogățim patrimoniul cultural

Elisabeta Scurtu

      Lista monumentelor istorice din județul Bistrița-Năsăud cuprinde 768 de obiective de importanță națională sau locală, evidență pe care Direcția pentru Cultură Bistrița-Năsăud dorește să o completeze cu alte monumente precum „Casa Scriitorilor” din Valea Vinului, podurile de lemn acoperite din Ilva Mare, precum și două monumente funerare: crucea ridicată peste mormântul  lui Vasile Nașcu și mormântul lui Matei Eminescu. În continuare vom încerca să dovedim din punct de vedere istoric necesitatea clasării obiectivelor amintite.
Istoria podurilor de lemn în Țara Năsăudului este legată de activitatea grănicerilor, fiind ridicate în timpul conducerii regimentului de către colonelul Erzenberg. Din documente știm despre existența și istoria mai multor astfel de edificii:  la Năsăud era un pod care făcea legătura cu Bistrița și a fost ridicat în 1767, unul la Ilva Mică ridicat în 1768, la Beclean în 1769, podul din Mocod în 1771, podurile din Salva și Hordou fiind clădite după 1776. Podul acoperit din Vărarea (Nepos) a fost construit după anul 1780.
De-alungul timpului podurile de lemn acoperite au necesitat unele reparații fiind avariate în timpul războaielor sau vremurilor neprielnice, inundații și alte intemperii. Podul din Ilva Mică a fost acoperit cu dranițe pe margini în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în 1875 refăcându-se întreg acoperișul. Podul Vărării s-a făcut din nou și s-a acoperit în 1866, iar podul Cărpinișului s-a făcut boltit în 1876, costând 900 de florini, dintre care 450 de florini au fost de locuitorii comunei Iad și 450 de florini de Districtul Năsăud din bani publici. În timpul primului război mondial în Țara Năsăudului au fost distruse parțial sau integral 14 poduri, dintre acestea au fost refăcute podurile de la: Feldru, Ilva-Mică, Poiana Ilvei, Măgura Ilvei, Ilva Mare, Tradam și Salva. Cu prilejul reconstrucției s-au adus și unele modificări ale arhitecturii: infrastructura s-a realizat din zidărie, pereții s-au desfundat parțial, făcând posibilă pătrunderea luminii prin intermediul unor ferestre, iar lemnul de stejar a fost înlocuit cu cel de brad. În 1976 podul de la Salva și puntea de la Zagra au fost scoase din uz, cele din Nepos și Coșbuc au necesitat noi reparații, iar în 1984 podul de la Nimigea s-a dărâmat sub greutatea unui vehicul. În același an s-au efectuat plaurile de renovare la cele două poduri acoperite din Ilva Mare.

Astăzi pe raza județului nostru se mai păstrează trei astfel de construcții: podul de lemn acoperit din Coșbuc, inculs pe lista monumentelor istorice, și cele două poduri din Ilva Mare. Prin clasarea acestora din urmă dorim să păstrăm și să conservăm un fragment important din istoria locală.
Necesitatea clasării „Casei Scriitorilor” din Valea Vinului a fost impusă în primul rând datorită rarității sale și a valorii memorial-simbolice, însă nu trebuie să omitem însemnătatea vechimii și a arhitecturii sale.
Importanța așezării nu este datorată doar exploatărilor miniere, ci și a apelor minerale cu prorietăți curative de care au profitat de-a lungul vremii personalități marcante. După o scurtă incursiune prin sursele documentare  amintim doar câteva exemple. În 9 iulie 1746, senatorul Tokelt, medicul Schankebank, preoții din Beșineu și Lechința, iar mai târziu contele Gavril Bethlen făcea cură cu apele minerale de aici, de unde rezultă ca la această dată băile se bucurau deja de un renume.  În același scop, trei ani mai târziu, se afla la băile din Rodna colonelul Schullenburg, consolul Sonnenberg, căpitanul orașului Mediaș, coloneii Lindainer și Rosen, Klein von Straussenburg, primarul și preotul Bistriței. În 12 august 1750, de la băile de aici, este transmisă o știre despre moartea baronului Petru Banffi. Iar în 1840 episcopul Ioan Lemeny, după o vizită canonică în Vicariatul Rodnei, a petrecut opt zile aici. În 1839 medicul Daniel Pataki aduce mai laude  resurselor naturale din Valea Vinului.
Terenul și clădirile care aparțineau băilor din Valea Vinului a avut de-a lungul vremii mai mulți proprietari, din 1940 aparținând pe rând Statului Ungar, apoi Fundației Culturale Regale Regele Mihai I și Ministerului Artelor și Informațiilor.  Din 1950 două dintre clădiri au funcționat sub denumirea de „Casa de Creație a Scriitorilor” fiind aflată dub administrația Uniunii Scriitorilor, iar din 2002 Unuiunea exercitându-și dreptul de folosință gratuită pentru 49 de ani, destinația fiind Casă de Odihnă și Creație pentru Membrii Uniunii.
Acest fapt a fost unul benevenit, aici poposind din nou personalități culturale importante printre care: Andrei Pleșu, Mihai Șora, Cezar Baltag, Mihai Cantuniari, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Iolanda Malamen, Gabriela Adameșteanu, Ioana Ieronim, Alexandru Călinescu, Cezar Ivănescu, George Pruteanu, Marian Papahagi, Ion Lungu, Petru Bucșa, Cornel Ungureanu, Horia Căbuți, Teohar Mihadaș și alții.
Reamintim o parte din impresiile acestora culese din Dacia Literară, nr. 5-6, ca o pledoarie pentru clasarea acestui obiectiv.
La Valea Vinului a terminat Andrei Pleșu Minima moralia, iar Marian Papahagi traducerea Infernului lui Dante. Multe cărți de referință ale celor pomeniți au fost scrise aici. Ori parțial scrise sau măcar imaginate aici. Eu însumi leg de Valea Vinului cele trei-patru cărți de poeme din acea perioadă, sigur Întâmplări crepusculare și alte poeme, Elegie în grădină și Drumul cu ființe”. Vasile Dan
Valea Vinului este locul magic unde am auzit în trei rânduri Vocea. Cu o limpiditate de cristal. Nu e literatură, nici misticism. A fost o realitate. Simplitatea augustă a izvoarelor. Acum Casa Scriitorilor din Valea Vinului este părăsită. Nu mai poate primi oaspeți. Dar dacă poarta prezentului s-a închis, se deschid larg porțile de aur ale legendei. Iar pe primele pagini ale legendei se vor citi, poate, Catrenele din Valea Vinului, care au vrut să sacralizeze acea așezare, mitică –plutitoare în fior cosmic, din care nasc ceruri de înaripate gânduri”. George Popa
        ”La Valea Vinului, la râvnita casă nu am ajuns decât abia după 1990. Nu eram membru al Uniunii Scriitorilor. Nu aveam dreptul să ajung acolo, unde Lucian Valea ajungea, își scria cărțile, se întâlnea cu Ștefan Agopian, cu Ileana Mălăncioiu, cu Ana Blandiana, cu D.R. Popescu, cu Ioan Alexandru, cu Ion Horea, cu Cezar Baltag, cu alții și alții. Când am ajuns abia în 1993, perdeaua plină de enigme aduse în mintea noastră de regretatul Lucian Valea, care de un an nu mai era printre noi, s-a dat la o parte și întreg complexul Casei de Creație a Scriitorilor din Valea Vinului ni s-a relevat ca imaginile dintr-o fotografie sepia acoperită de praf. Izvorul de la intrare, cu acele căni roșcate de la apa minerală ce ieșea la iveală din coasta muntelui, mi-a potolit și mie setea. Și ca să urmez exemplul lui Lucian Valea, acolo am scris primele 500 de versuri ale poemului Singur în fața lui Dumnezeu”.  Gellu Dorian
Privitor la monumentele funerare din județul nostru în momentul actual este clasată piatra tombală a lui Johann Hugel și mormântul lui Ion Pop Reteganul. Direcția pentru Cultură are în vedere inventarierea tuturor cimitirelor de pe raza județului în vederea clasării monumentelor funerare importante. Aceste demersuri sunt inițiate în ce privește două astfel de monumente: crucea ce marchează locul îngropării lui Vasile Nașcu și mormântul fratelui poetului Mihai Eminescu, Matei.
Una dintre personalitățile marcante ale Țării Năsăudului, Vasile Nașcu s-a remarcat în lupta pentru apărarea intereselor foștilor militari după desființarea Regimentului Năsăudean. A murit în 2 octombrie 1867, iar înmormântarea sa a avut loc în 4 octombrie, exact în ziua în care se celebra deschiderea gimnaziului din Năsăud la care învățătorul a contribuit mult. Pentru că sărbătoarea gimnaziului era marcată prin organizarea unui bal filantropic, banii strânși în urma acestui eveniment urmând a fi donați, Ioan Florian a anunțat amânarea acestuia pentru a arăta respect celui care a investit timp și energie pentru a salva și reorganiza averile grănicerești după desființarea Regimentului de Graniță, mai cu seamă „batăr după moartea lui, și îndeosebi în ziua înmormântărei lui să se arate cuviinciosul sentiment de doliu” . În 4 octombrie i-a fost adus un ultim omagiu, slujbele bisericești au fost săvârșite în biserica din Năsăud de către vicarul Grigre Moisil și capelanul Ioan Lazăr, apoi cortegiul funerar îndreptându-se spre cimitirul „Comoara”. Mai departe biograful Nestor Șimon relatează că „pe când mormântul era ridicat ca semn, că acolo doarme  cineva somnul de veci, în Năsăud se iluminează unicul hotel pe acel timp, astăzi numit „Hotel Rahova” pe care însuș Vasile Nașcu l-a scos din ghiarele erariului pentru fond. În acesta a început a cânta o muzică țigănească și domnii profesori, apoi alți domni, dame și domnișoare jucară până dimineața la balul din 4 octomvrie”.
Multă vreme mormântul acestuia a fost lăsat în uitare și nepăsare, astfel încât la un moment dat nici cruce nu mai avea, abia mai cunoscându-se locul îngropăciunii.
În cadrul societății „Vasile Nașcu” s-a adunat o sumă destinată ridicarii unui monument dedicat acestuia. Datoria urmașilor de a-i conserva memoria acestui destoinic om a fost sensibilizată din păcate mult mai târziu. Deputatul Victor Moldovan istorisește în „Memoriile” sale despre demersurile de a onora personalitățile grănicerești prin înființarea unui „Comitet pentru ridicarea monumentelor grănicerești” care avea ca președinți de onoare pe Iuliu Moisil și Virgil Șotropa, iar ca membrii pe E. Bodescu, Iuliu Morar, Sabin Cotul, Ioan Domide, Silviu Cotul, Anton Coșbuc, Titu Pop, Victor Coțoc, Samson Cozonac, Ioan Ionașc, Lazar Zavaschi, Petru Pop, Victor Coșbuc, ctavian Buia, Virgil Guțiu și Emil Sângeorzan . În cadrul acestei comisii s-a hotărât ca să se aloce 100.000 de lei pentru ridicarea monumentelor grănicerești.
Emil Sângeorzan în broșura „Păreri” apărută în anul 1933 în cadrul „Cercului Studenților Năsăudeni, George Coșbuc” a scris referitor la strângerea de fonduri pentru ridicarea unei cruci pe mormîntul lui Vasile Nașcu următoarele: „De când ne-am trezit la pricepere, noi cea mai tânără generație ne frământăm să descoperim ceva idealului pur. Ne trudim în zahar (…) În toamna anului 1931 un grup de studenți, descendenți de grăniceri din aceia cu dragoste de ținutul și trecutul lor, au luat inițiativa și au consimțit să li se rețină din bursele lor o sumă oarecare, ce era menită să formeze sâmburele unui fond pentru ridicarea unei cruci pe mormântul părăsit al învățătorului Vasile Nașcu. Dar On. Fonduri răspund grupului de studenți, că atari operațiuni nu cad în atribuțiileComisiunii administratore…nu pot lua în desbatere cererea studenților. Pentru aceste Fonduri s-a luptat Vasile Nașcu 12 ani fără repaus”.
Recunoștința arătată lui Vasile Nașcu a venit târziu. După nenumătare demersuri s-a hotărât executarea unui bust al lui Vasile Nașcu realizat de către sculptorul Corneliu Medrea și o placă comemorativă pentru casa acestuia din Feldru. Bustul a fost turnat în două exemplare, unul fiind așezat în fața căminului cultural din Feldru, iar celălalt urmând să fie amplasat la Năsăud.
Cât despre locul de veci al lui Vasile Nașcu, a fost lăsat o îndelungată vreme în uitare și părăsire, abia putând fi identificat mai târziu. Crucea de granit care se ridică astăzi peste mormântul său a fost realizată la Cluj și are un relief reprezentând emblema grănicerească cu vulturul, lupoaica și ostașul legionar. Momentul dezvelirii crucii, precum și a evenimentelor organizare pentru cinstirea memoriei lui Vasile Nașcu sunt redate în câteva numere din ziaul „Năzuința”. Sfintirea și dezvelirea crucii au avut loc în ziua de 4 octombrie 1939, la ceremonie patricipând la evenimente personalități importante din valea Someșului,  serviciu religios fiind  oficiat de către vicarul Rodnei Ștefan Buzilă  însoțit de preoții din vicariat. Slujbele religioase începute la biserica  din Năsăud au continuat apoi la mormântul acestuia.
Festivitățile au continuat în localul Regna, fiind rostite mai multe cuvântări de către Alexandru Șorobetea, Iuliu Moisil, Nicolae Janul, Ștefan Lupu, Leon Leonte și Iuliu Oprea. Un important aport au avut și levii liceului din Năsăud care au împodobit atmosfera cu cântece și poezii și fanfara condusă de profesorul Emil Ștefănuțiu. Festivitățile s-au încheiat cu o masă comună unde au rosti cuvântări de apreciere Iuliu Moisil, Ștefan Buzilă, Cornel Pop și Victor Șoldea și inginerul Șuteu.
Cea de a doua personalitate este Matei Eminescu. Tatăl său, Gheorghe Eminovici, fiul cel mai mare al dascălului din Călinești, județul Suceava, a avut mai multe slujbe fiind pe  scriitor de cancelarie la baronul Jean Mustață, administrator al moșiei Dumbrăveni ce aparținea boierului Balș, sluger, în 1842 fiind ridicat la rangul de căminar.
În 1840 s-a căsătorit cu Raluca Iurașcu, a treia fiică a stolnicului Vasile Iurașcu și a Paraschivei născută Donțu, iar împreună au avut unsprezece copii:

  • În 1841 s-a născut Șerban. A urmat cursurile primare și gimnaziale la Cernăuți, apoi medicina la Viena și Erlagen. Deși nu a obținut titlul universitar a profesat ca doctor la Berlin unde a și murit la 33 de ani de tuberculoză.
  • În 1843 s-a născut Nicolae (Nicu). După terminarea gimnaziului la Cernăuți a studiat dreptul la Sibiu, fără a obține însă diploma. A lucrat o vreme la Timișoara în biroul avocatului Emmerich Christian însă din cauza lipsurilor și a bolii a fost nevoit în 1881 să se întoarcă la Ipotești. S-a sinucis în 1884 la Ipotești.
  • În 1844 s-a născut George (Iorgu). Și el a urmat studiile elementare la Cernăuți, apoi cele militare în Prusia. Și-a întrerupt cariera militară și s-a retras la Ipotești, unde bolnav fiind de tuberculoză a murit în 1873.
  • În 1845 s-a născut Ruxandra, a murit însă la o vârstă fragedă.
  • În 1846 s-a născut Ilie. Studiile de la Cernăuți le-a continuat la București, la cursurile de medicină a doctorului Davila. S-a îmbolnăvit de tifos și a murit în 1863.
  • În 1848 s-a născut Maria (Marghioala) și a murit la șapte ani.
  • În 1850 s-a născut Mihail (Mihai), marele poet.
  • În 1852 s-a născut Aglaia. S-a căsătorit în 1870 cu profesorul Ioan Drogli cu care a avut doi copii. După moartea soțului său, petrecută în 1887, s-a recăsătorit în 1890 cu Heinrich Gareiss von Dollitzsturm. A murit în 1900.
  • În 1854 s-a născut Harieta. Suferind de apoplexie încă din copilărie, a murit în 1889.
  • În 1856 s-a născut Matei, care a urmat o carieră militară.
  • Anul nașterii lui Vasile, cel de-al unsprezecelea copil al familiei, nu se cunoaște.

            Matei Eminescu s-a născut în 16 noiembrie 1856, fiind al zecelea copil al lui Gheorghe Eminovici. După studiile elementare a urmat Școala de Ofițeri din Iași, pe care a absolvit-o în 1876, urmând apoi cursurile Institutului Politehnic din Praga. Cunoștințele militare și le-a aplicat în timpul răbzoiului de Independență, participând la luptele de la Plevna și Smârdan. Pentru activitatea militară, Matei a fost răsplătit cu diferite decorații printre care: Steaua României, Ordinul „Virtutea Militară”, Ordinul „Sfântul Stanislav” al Imperiului Țarist. După încheierea războiului a solicitat mutarea la Regimentul 9 Dorobanți cu granizoana la Brăila, unde a cunoscut-o pe Matilda Ilian Iosefescu, o tânără profesoară de istorie, prietena a Veronicăi Micle, cu care Matei s-a și căsătorit. La Brăila li s-au născut cei doi copii, Ion Traian Victor, în 13 iulie 1886, carea urmat o carieră de publicist și avocat, și Maria Lucreția Virginia, născută în 1 august 1887, care a murit după doar câteva luni de viață.
Căsnicia lui Matei și a Matildei a durat aproximativ 10 ani, cei doi divorțând datorită problemelor conjugale. Matei Eminovici a cerut să fie mutat la Regimentul 32 Dorobanți din Mizil, unde a fost comandantul Companiei 2. La Mizil s-a îndrăgostit de Ana Condeescu care era  menajeră, cu care s-a căsătorit și i-a dăruit patru copii, doi băieți și două fete.  În urma conflictelor cu superiorii săi, s-a retras din armată în 1892, adoptând în același an și numele de Eminescu.  Mariajul celor doi nu a durat, în 1897 tânăra mamă a cerut divorțul motivul fiind că fostul ofițer era violent, obținând și tutela copiilor.
Din 1925 Matei Eminescu s-a stabilit la Bistrița Năsăud, unde s-a căsătorit pentru a treia oară cu Silvia Maieru, cuplul neavând urmași.
Matei Eminescu a murit în 12 decembrie 1929 în casa cumnatului său, subprefectul Alexandru Pălăgieșiu.

Biserica disparută din Sângeorz-Băi

Biserică dărâmată şi distrusă,
casă parohială şi terenuri confiscate

Alexandru Dărăban

        În secolul al XVIII-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania a trecut prin situaţii dramatice, cu schimbări profunde, care s-au resimţit şi în secolul XX.

Cea mai mare barbarie săvârşită de generalul Bukow a fost, însă, distrugerea a zeci de schituri şi mănăstiri româneşti din Transilvania – din cele aproape 200 câte existau -, cele din lemn fiind arse, iar cele din piatră şi cărămidă distruse cu tunurile. Puţinele mănăstiri care au rămas au fost atribuite uniţilor, dar din lipsă de călugări, s-au desfiinţat. Din această cauză, Biserica ortodoxă din Transilvania n-a mai avut nicio mănăstire până după 1918.
Obiceiul de a dărâma biserici ortodoxe a continuat şi în secolul XX de autorităţile locale, administrative şi bisericeşti greco-catolică. A început construirea unei biserici ortodoxe de către ieromonahul Ioachim Bâznog.
Credincioşii uniţi n-au văzut cu ochi buni această clădire şi neştiind cum să împiedice pe călugăr în a vedea biserica terminată, după multe intrigi, au trecut la a împiedica terminarea clădirii bisericii.
Prim-pretorul plasei Rodna Veche, însoţit de un inginer expert în 19 iulie 1924, s-a deplasat la faţa locului şi cu sentinţa din 15 august 1924 s-a ordonat, în scris, dărâmarea edificiului, după ce anterior a ordonat verbal sistarea lucrărilor.
Ministerul Cultelor şi Artelor trimite Consistoriului Eparhial din Cluj în data de 19 septembrie 1924 un răspuns în care se comunica că s-a trimis administraţiei plasei Rodna Veche să suspende dărâmarea bisericii ortodoxe din Sângeorzul Român până la venirea unui arhitect, care va avea să constate dacă clădirea este în stare de prăbuşire sau nu, şi dacă este neapărată nevoie să fie dărâmată sau se pot face eventuale adaptări necesare pentru continuarea construcţiei. S-au respectat aceste indicaţii    refăcându-se fundaţia de piatră, s-a refăcut această biserică, ajungând cu lucrul până sub acoperiş.
Ieromonahului Ioan Ioachim Bâznog, a înaintat, în timp legal, apel contra sentinţei prim-pretorului plasei Rodna Veche, având în vedere expertiza tehnică întocmită de serviciul judeţean de specialitate din 5 octombrie 1924, cerută de Ioan Bâznog şi a ordinului Ministerului Cultelor şi Artelor şi reacţiunii cultului ortodox din 19 septembrie 1924, fiindu-i respins apelul înaintat şi aprobând hotărârea prim-pretorului plasei Rodna Veche.
Se trimite o nouă adresă către Episcopia din Cluj despre situaţia creată. În acest scop protopopul ortodox de Bistriţa Grigore Pletosu a intervenit la prefectură ca biserica să fie acoperită în mod provizoriu ca să nu se deterioreze materialul până la noi dispoziţiuni.
După o oarecare atitudine calmă de vreun an şi jumătate, biserica   greco-catolică din localitate revine în forţă în anul 1924 împotriva ridicării bisericii ortodoxe. Se trimite de către preotul  greco-catolic Aurel Chintăoan o nouă adresă către superiorii săi din Gherla, în data de 3 iulie 1924.
O nouă şedinţă a Consistoriului Episcopiei Greco-Catolică de Gherla are loc în data de 20 noiembrie 1925 care, printre altele, au avut pe ordinea de zi şi problema zidirii bisericii ortodoxe din Sângeorzul Românesc. Formulează, din nou, o adresă către ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, în care-i erau prezentate problemele de la Sângeorz. Cert este că domnul Alexandru Lapedatu, în calitate de ministru, nu a luat nicio măsură împotriva ridicării bisericii ortodoxe, dovadă că biserica a fost sfinţită în 15 August 1926. Ca recunoştinţă, trei dintre copiii crescuţi de călugăr, Aurel, Sabina şi Sevestian, îi vor intenta proces, în anul 1942, pentru a dobândi aşa-zisa avere a călugărului.
Biserica Adormirea Maicii Domnului, ridicată prin strădania ieromonahului Ioachim Bâznog, a rezistat vicisitudinilor vremurilor, dar, mai ales, oamenilor, în mod sigur până în anul 1957, conform unui raport întocmit de preotul Roman Ioan din Năsăud către Episcopia Ortodoxă din Cluj la data de 28 martie 1957, în care se specifica că potrivit ordinului telefonic dat de către părintele consilier Moldovean Ioan de la Episcopia din Cluj, cu smerenie vă raportez următoarele am primit o foaie de posesiune, la cererea mea, asupra intravilanului proprietate a Bisericii Ortodoxe din Sângeorz-Băi cu nr. topo 1547/2 în suprafaţă de 100 de stânjeni, care suprafaţă, după schiţa am găsit-o la Cartea Funciară, reprezintă numai locul de sub casa bisericii pe care voiţi s-o demolaţi, iar restul grădinii de la nr. topo 1547/1, în suprafaţă de 697 stânjeni este intabulată pe Salvan Florian, Salvan Floarea şi Salvan Sebastian, copiii crescuţi de călugăr.
         Decretul 410 este documentul legislativ de trista amintire, datorită căruia a fost demolată biserica ridicată de călugărul Bâznog, adoptat de conducerea Marii Adunări Naţionale, în ziua de 28 octombrie 1959. În fapt, documentul a vizat o reformă monahală hotărâtă de Guvern, în mod independent faţă de Sinodul Bisericii Ortodoxe. Aplicarea acestui decret, între anii 1959-1964, prin forţă şi ameninţări, constituie o perioadă de doliu pentru monahismul românesc şi pentru Biserică.
Dintre copiii crescuţi de călugăr, Sabina şi Aurel vor dobândi în timpul regimului comunist, în anul 1958, casa aferentă terenului din Băi, care era în patrimoniul Episcopiei, cu mijloace necurate, deoarece au devenit comunişti, chiar îndeplinind roluri de conducere în cadrul organizaţiei locale a P.C.R. Totodată, împreună cu al treilea frate, Sevestian, au intrat în posesia terenurilor aferente, incluzând şi terenul pe care a fost construită biserica.


Biserica „Adormirea Maicii Domnului” ridicată de ieromonahul Ioachim Bâznog (astăzi nu mai există)

 

Locul unde a fost ridicată biserica de ieromonahul Ioachim Bâznog
(Sângeorz-Băi, strada Cerbului)

Castele

Monumente Bistrita

Imbogatirea Patrimoniului